Friday 10 February 2012

... fara titlu!



            Da ... sunt eu! Eu sunt cea care citeşte mai întâi ultimul capitol al cărţii şi apoi citeşte cartea, şi care mai întai se uită la ultimele 3 minute din film şi apoi urmăreşte filmul, şi care atunci când ascultă prima dată o piesă  o ascultă de la jumatate .... pentru a vedea dacă ... merită! Pot spune că niciodată nu mi-au placut începuturile, nu am avut rabdarea necesară pentru a vedea cuprinusul şi de a ajunge treptat la final. Mi-e frică de începuturi!... Unele...sunt mult prea frumoase pentru a fi adevarate, şi mi-e teama ca pe parcurs continutul sau finalul să nu fie pe măsura aşteptărilor mele! Altele... sunt plictisitoare, sau nu oferă atât de mult pentru celelalte două părţi care o compun! Şi de obicei... prefer să le evit, sau să le deduc!
          Însa începutul acesta... e diferit! Mi-e greu să-l scriu pentru că e al meu, e al nostru şi poate de data asta nu vreau să-l împart cu nimeni. E scris puţin din el, dar de ce suna atât de bine până acum? De ce îl iau ca atare şi încă nu m-am speriat? Ce şi când s-a schimbat ceva în mine? Când am prins îincredere? Cine e de vina pentru asta?.
          Răspusul e unul singur...  însa până a junge aici... a fost nevoie de începutul începutului, care datează pe undeva în octombrie, şi tind să cred că am intrat pe făgaşul cuprinsului! Noutatea m-a luat prin surprindere şi am fost prea ocupată să observ că trăiesc un incipit, iar acum, când realizez unde mă aflu, pot spune despre acest trecut apropiat că e incredibil de frumos! E placut să te descoperi ca om/ fiinta în felurite ispostaze  aflate într-o discrepanţă uriaşă de la ora la ora, de la minut la minut, de la secundă la secundă! Am învăţat să mă regăsesc într-un oras „pierdut”, sau cel puţin aşa îl credeam eu, am plâns pentru toate nimicurile atât de mult încât cred ca „fântâna de lacrimi pentru nimicuri”... a secat, însă am recompensat  cu râsul din belşug şi cu prieteniile legate aici, care mă fac să cred că nimic nu e in van!  Am descoperit persoana „fiară/brută” din mine care nu credeam că are o rezistenţă  atât de mare... fizică, psihică... Nopţi nedormite, zile întregi fără a putea mânca ceva, cafea şi cola din belşug... şi un spirit de autoironie incredibil şi multa frica!
          Frica de „nou”, de „prima data”, de ce „va fi”, de ce „o sa se întample dacă...”  Şti... şi un bebeluş, dacă nu îl susţi la momentul potrivit, nu poate face primii paşi, pentru ca ii e ...frică, fizic muschii lui abea acum încep a se dezvolta, iar echilibrul e luminiţa de la capătul tunelului! E nevoie ca cineva care să te sustina necondiţionat, să se uite în ochii tăi şi să îţi spună, fără  cuvânt că eşti pe drumul cel bun! Şi ce poate fi mai frumos pentru cel care îl îndrumă pe cel mic decât ... zâmbetul primilor pasi!
Incipir...
Cuprins...
Încredre...
Optimism...
 .... Incheiere... si atat! :)
                

Tuesday 20 September 2011

Dor de Cluj, dor de prieteni! Vă mulțumesc!


                Nu îți sunt prieteni, nu îți sunt colegi, nu i-ai mai văzut de luni de zile, însă ști un lucru: se bucură pentru tine!
              Nu ai cum să nu le simți lipsa, pentru că sunt oamenii alături de care ai pașit în lumea noua a Clujului. A-ți descoperit-o împreună la o cafea în mansarda facultății, la balul bobocilor când nu găseam loc de parcare , la seminariile de Micro sau la Management când radeam unul de cealalat fără să știm altceva despre noi decât numele, în intersecțiile întorocheate când nu te încadrai pe banda corectă care ducea către facultate,  în cele 4 stații pe care trebuia să le numeri  ca să cobori la  „Fabrica de bere” pentru a ajunge la OSUBB, în dorul de părinți, în vizionarea „Spărgătorului de Nuci” înainte de vacanța de iarna, atunci cand râdeai fără suflu de „tanti șobolan”, în descoperirea noii colege de camera, prietenul ei, poneiul ei, mama ei, tatăl, fratele, bunica, etc, și revolta interioară pe care bine înteles nu aveai puterea să ți-o exteriorizezi  pentru că vorba aia... ești încă boboc, bobocii nu zic nimic, boobocii învață de la cei mai mari. Am decoperit Clujul din camera de camin Transgex 202, mai precis patul din stânga parter/etaj, strada Buftea 7, și felinarul de pe stradă care lumina exact pe patul meu. Transgex: officiu, mașina de spalat: ai pus detergent în loc de lenor cu levănțică și invers, aragaz: nu ști să faci cartofi prăjiti și nici o alta mâncare comestibilă care să nu provoace crize colecistului tău și așa bolnav, Transgex sala de lectura: Şşşşşşşşşş! „Vă rugăm păstrați liniștea!”, Mda, siiiigur;). Transgex, etajul 1 camera 130 și ceva (nu mai țin minte oricum: Cristina forgivmi): rețete a la „Hi mancatzi” : pită cu slănină și ceapa seara la 12:00, ceai turbo super mentolat și al naibii de delicios, 7budinci și-un litru de lapte, „Coco ai 3 oua împrumut de păpăradă?!”, jocul: „dea pusu’ cortului” și „Hai să ne strâmbăm la Căcălina!”. Era camera „de acasă” pentru ca era cineva „de acasă” lângă tine care găsea o soluție la fiecare problemă pe care i-o împărtașeai!

              ... Și vecina de la 4, colega de grupa, de banca, de orice era nevoie. Chiar și atunci când ai rugat-o să îți întindă hainele din mașina de spălat de la etajul unu, te-a ajutat necondiționat și te-ai trezit cu indispensabili bărbatești și blugi marimea 40 pe uscator, sau mai precis hainele din mașina de la 2. Dimineața, înaite să ajungem la facultate ciorile se transformau în pescărusi , și ne aduceam aminte cum, în copilarie, visam ca job-ul nostru să fie cel de „gunoier”
                Ai descoperit Clujul  de pe autostradă, pe Feleacul  studentelor neprihănite. Am descoperit Clujul din Iulius în Polus, din Auchan în Carefour, din Florești în Mărăști, de la gar pe  E60 și avoianele ce decolau deasupra capului tău, din aeroport, de la sediul central Ubb la FSEGA, de la BCU in Obsession, din Janis  într-un taxi trimis de Doamne Doamne pentru a fugi de „admiratori”, de pe Eroilor în Piața Unirii, „de sub coada calului” la Grădina Botanică, din Hașdeu în Observator, de la Studcard la Omnipass...
                În Cluj am decoperit că visele nu mor, vechile pasiuni nu se schimbă, rămân aceleasi sau se intensifică, îți schimbi atitudinea dar nu firea, curajul înfrânge neputința și frica, iubirile vechi mor și iubirile noi se nasc, prieteniile adevarate sunt singurele care reușesc a fi salvate dar nu și cele bazate pe „cuvânt”, iar  cele care se nasc acum sunt cele pentru o viata de om.  În Cluj îți schimbi pofta de mâncare și o înlocuiești cu pofta de viata și lupta pentru a prinde un loc în 25B.  E singurul loc în care ai voie să intri pe Interzis cu condiția să  faci o întoarcere din trei mișcari, rapida, si să fugi cu isprava în minte.
                                                  Seria I, grupa 2 ...pam pam... mi-e dor de voi!

Tuesday 30 August 2011

La răscruce de gânduri!


              Există momente în care te simți gol, pustiit de timp, de spațiu, de iubire... de orice poate să îți ia totul. Ești la limita creativității, însă gândurile circula frenetic în singurul organ care nu are receptori ai durerii: creierul . Paradoxal nu?! Nu există durere fizică, însă există durere psihică.  Ești măcinat de gânduri și simți cu îmbătrânești cu 10 ani, chiar dacă tu ai de fapt doar 20. Simți cum te apasă povara maturității și a conștiinței. Da, de cele mai multe ori nu te gandești la asta... dar acum, azi e clipa ta de luciditate. Esti amorțit, abătut, apatic... și ai da orice pentru o patură, o perna și un pat! Și pe langă toate astea... în timp ce adormi, îți trece fulgerător un gând la fostul tău iubit de care tocmai te-ai despărțit, și simți cum te cuprinde o stare melancolico-depresiva, în timp ce asculți melodia voastră!
           Ai vag iluzia că mâine o să împlinești 23 de ani, și ar trebui să te gândești la măritiș. Fato, hormonii nu așteaptă până când tu ai să-l găsești pe Făr Frumos cu ochi albaștri, păr blond, muschi tăiați cu liniarul...aaa și să nu uităm de un IQ  măcar cât al tău!... Ai să te trezești mâine poimâine sterilă, cu o dorință acerbă de a avea copii... Și, după cum spunea dragul meu profesor de geografie din liceu: vei avea parte de varianta lucrurilor în limba chineză: ciuciu! Dar, Slavă Cerului... mai ai înca timp pentru a-ți angaja un detectiv particular sau a-ți face un cont pe unul(sau mai multe) dintre site-urile acelea „fantomă”  și să-ți găsesti un date online... sau să nu uităm de varianta „Ceausescu”:  dai un anunț în ziarul local „Tânără frumoasă, blondă, ochi verzi, 55kg, caut ...(și specifici ce cauți exact: moș, dobitoc, cocalar,cu bani etc. ... oricum cam astea sunt variantele, de vreme ce un bărbat cu scaun la cap n-ar  face asa ceva)....Și dacă tot ești tânără și frumoasă... poate ai șanse să devi „Fata de la pagina 5”... și o să ai un succes nemaipoment la Irinei sau Borcea guy’s sau mai știu eu!
             E totuși bine, încă ai 20 de ani, încă ai timp să-ți termini scoala (cu chiu cu vai)... „acompaniată” de partty-uri in Bamboo, nopți nedormite ( în sala de lectură: teoretic, practic: pe ringul de dans), iubiri fulgerătoare de o zi, beții din care îți revii dupa două zile, laboratoare platite, „bobițe” din care poți face un adevărat sirag de perle, iar la sfârșit vei fi o tânără absolventă de X facultate, iar parintii tai vor fi foarte mândrii, până când primul tau job va fi cel de casier la Penny!

               Autoironia e la cote maxime, chiar dacă 90% din cazurile pe care le-ai prezentat nu fac parte din viața ta. Până acum ai fost martora atâtor povești de viața, însă ești un individ frustrat pentru că „viitorul sună bine” nu e o lozinca pe care o poți afirma cu siguranță, de fapt nimeni nu poate spune asta! Daca vine mâine „Catrica” (de la uraganul Katrina) și ne ia coliba de chirpici... ce ne facem? Oricum ... știu răspunsul dar e prea trist! Suntem o țară de pesimiști, semi-/analfabeti care suntem furați si mințiți de „stat” , și asteptăm ajutoare tot de acolo.  Ești duplicitar de cele mai multe ori. „ După ce îmi iau licența... plec cât văd cu ochii!!!”... „dar de ce să plec eu?... Să ne ia americanii aurul de la Rosia Montana?”...”Să-l ia... oricum nimic din toate astea nu or să mă ajute să <<trăiesc bine>>”! Până acum ai fost într-un carusel imens, iar acum, când ai coborât, tu, și toți cei care ați fost în el sunteți amețiți, îmbătați de vorbe, sau ați dat cu fundul de pământ atunci când el n-a mai suportat greutatea voastră! 
              Poate de aceea am devenit atât de superficiali! Toturor ne pasă, dar de fapt totul e o mască pe care o purtam bucuroși și forțați de împrejurări. Individualismul ne-a măcinat! Vreau ceea ce e mai bine pentru mine.... dacă tu poți să fi la fel ca și mine... mult succes... însă nu mai sus decât mine... așadar „să moara și capra vecinului”.
               Am placat de la o idee profundă, a timpului, a spațiului... și am ajuns sa luăm parte la  sacra banalitate cu care ne contopim tot mai tare . Unul cate unul, pe rand sau pe sarite...”fiecare dupa facultati” cum zicea Preda.

Saturday 2 July 2011

"Ce bine că am fost. Ce mirare că sunt!"

                 Cuvinte vechi. Cuvinte noi. Prieteni vechi. Prieteni noi. Oameni vechi, oameni noi. Persoane vechi, persoane noi. Haine vechi, haine noi. Carți vechi, carți noi. Mașini vechi, mașini noi. Colegi vechi, colegi noi.
... Sau mai știu eu ce sunt vechi și ce sunt noi?
              E scris în gena noastra, e în natura noastră ca oameni să aruncăm tot ce e vechi și să ne însușim noul! Ne dăm seama care sunt adevăratele valori atunci când vrei  să pui mâna pe ele. Însă atunci trebuie să platesti! Platești cu regrete, ciuda, mânie si cu bani!
Aruncăm, vindem sau uităm tot ceea ce e vechi!
                Azi mi-am amintit de casa străbunicii mele de la țară. Miros de mentă, plaf, bălegar, crini, iarbă proaspăt cosită, de leandru... și de clătite care sfârâiau pe sobă mereu atunci când mergeam acolo. Draga mea Mama Mare stia ca-mi plac clătitele! Era o bătrânica minionă care își tinea mereu vârsta ascunsă de mine. Niciodată nu a vrut sa-mi răspundă la întrebarea ”Mama Mare... câți ani ai?”
                      Îmi aduc aminte de intrarea în sat... și tot ceea ce stiam la acea vârsta de 10 ani era că trebuie să trecem de azilul de bătrâni, iar apoi suntem  acasa la Mama Mare. Poarta era veche, de lemn vopsită cu un albastru deschis, asemănător celului în zilele toride de vară. Mereu scârțâia, sau trebuia împinsă cu mare forță pentru a putea intra în curte. Însă locul meu preferat era mereu banca de pe prispa casei. Era primul loc în care mergeam după ce o îmbrățișam pe stră-bunica.  De acolo puteai vedea tot satul... pe Tișa Ană care venea sa-i aducă străbunicii o găleată de apă, lăptarul de la care cumpăram o telemea delicioasa și oamenii care intrau în !”ABC-ul” de vis a vis și care nu treceau fără a spune un ”Bună zâua!”. Cred că bunul simț s-a născut la țară!
               ... O femeie minionă, cu riduri adânci, cu un defect de mers din cauza unei răceli din copilărie și respectată de tot satul! A fost învățătoare. A fost Doamna Mircea! Cea mai aprigă învățătoare pe care o avusese satul vreodată! A învățat să scrie și să citească sătenii care acum erau de vârsta parinților mei.
                Îi țin minte părul sur... ascuns sub o năframă țesută de ea în tinerețe cu războiul. Avea o impletitură imensă, ascunsă sub batic. M-aș fi jucat în părul ei dacă mi-ar fi dat voie. Însă nu cred ca aș fi îndrăznit să-i spun ceva.

                  Pe pereți  erau poze de promoție de când terminase colegiul la Blaj! A fost o femeie foarte frumoasă... ochi mici, migdalați și ușor alungiți, buze subțiri, pomeți pronunțați, iar chipul ei era încadrat de o tunsoare stil bob, cu un păr ușor ondulat. Sub tablorui erau așezate două lădoaie în care puteai găsi plapume groase de lână cu mătase și perini moi de puf de gâscă! În mijloc era masa la care ne așezam mereu să mâncăm după ce terminam treburile casei. Mie îmi plăcea să matur!
                 ... și biblioteca! Doamne ce bibliotecă. Căți vechi, chiar foarte vechi. Însă niciodată nu mi-a dat voie să umblu la ele de teamă să nu le rup. Erau asezate pe rafturi de lemn vopsite maro, iar desupra lor erau asezate poze cu bunicul și stră-stră bunicii mei!
             Îmi e dor de zilele acelea de sâmbătă dimineața în care mă trezeam devreme pentru a merge în vizită la Mama Mare în Cenade! ...Să o mai îmbrațișez măcar o dată și să-i spun că cu toate că  eram mică și poate nu mi-o mai amintesc bine o să-i simt lipsa mereu. Vocea caldă și înțeleaptă...naivitatea care ne caracteriza pe amândoua: a mea ca și copil și a dumneaei ca om bătrân neajutorat de vârstă, trup, evoluția vremurilor... sau mai știu eu!
         O gumă Turbo cu 100 de lei, o bomboană cu 50 de lei, cipsuri Kraks cu 10 mii, suc Eli de ananas cu 5000 mi, o pâine cu 2000 lei, Huba buba, corn cu ciocolata, covrigi cu susan de la brutărie, batoane cu mac, lichiu cu varză proaspăt scos din cuptorul de pâine, joaca de-a  v-ați-ascunselea, picul pe pedepse, flori fete și băieți, elastic, felia de pâine pregătită de mama cu care ieșeam pe strada pentru a nu întreupe jocul, Barbie, mașinuțe, păpuși imense românești de când mama era de vârsta mea, ceasul cu pendul și cuc, mentosane, Capra cu trei iezi, Abecedarul, alfabetarul, ciocolata de casă, țigările Snagov ale mamei, șotron, remi, X și zero, săpun Duru,bomboane Bonibon, Abracadabra(pe care o urmăream cu foarte mare plăcere Duminica dimineața împreună cu tata), Teleenciclopedia, Andree, 3SE, veșnicul șampon de urzică, Tetris, Mario, jocul pe televizor(eu așa îi spuneam), moara, nu te supara frate!, săpunul de casă, trabanul...
                                                        Unde au dispărut toate? ....

Friday 17 June 2011

Incoerenţe...

Imi imaginez ca esti langa mine! De fapt nu esti, insa de data aceasta simt nevoia sa ma mint singura asa cum am facut-o de fiecare  data cand simteam nevoia sa-ti vorbesc!
... e un discurs esuat inca de la inceput!
Stii...zilele astea mi-am pus o intrebare ce si acum suna repetitiv in minte „ce ar fi daca...?” ... Si dupa acest „daca” sunt multe momente care stau undeva suspendate in timp. N-au mai continuat. Nu am vrut sa le dam sansa asta. Ne-a fost frica. Mi-a fost frica.  Imi pun intrebearea asta pentru ca fara sa vreau am revenit intr-un trecut „ciudat”. Poate ti s-a intamplat si tine sa te afli intr-un loc pe care l-ai mai vizitat odata si parca te intorci cu un an, o luna, saptamani inapoi... atunci cand poate erai fericit.
Iti amintesti perfect zambetul ce-l purtai. Emotia, incertitudinea, teama, noul... si mai stiu eu ce?!
 Si indiferent de sentimentul peste care poate ai trecut sau nu reuseti  din nou sa zambesti.
E ciudat pentru ca in astfel de momente iti amintesti de chipuri ce le-ai vazut o singura  data in viata ta si totusi... Evrik... pentru ca tu esti genul de persoana ce nu tine minte numele oamenilor  cu care faci cunostinta si pe care daca nu le vezi o saptamana tinzi sa le uiti. Nu ... nu esti prost , doar ca la capitolul „oameni” stai mai prost!
Capitolul oameni spui...!?
Reusesti sa te controlezi cand esti nervos si iti vine sa strigi si sa spui lucruri care nu credeai ca au sansa sa iasa din gura ta?
Sti sa-ti ceri iertare daca ai gresit?
Cum iubesti? Respecti persoana pe care o iubesti? Sti sa-i arati asta?
Cum stai la capitolul incredere in tine si cei din jur?
Cum ceri sau oferi ajutor nepretuit in orice moment pentru cei dragi?
Ti-ai mai cautat fostii prieteni/colegi? Un „Hey! Ce faci?” e atat de valoros si emotionant!
Sti sa descifrezi cuvinte cheie prin care cei din jurul tau tipa dupa  un cuvant  cu puteri miraculoase?
Nu te-ai mai gandit nici tu... stiu asta! Esti ca si mine ... un visator subiectiv care chiar crede ca intr-o buna zi va pune piciorul pe luna si n-ai avut timp pentru asta! Timp, schimbari, incertitudini sti tu... cuvinte mari pe care acum le inveti si  cu care crezi ca iti construiesti un viitor.
Viitor!... Mda....  inca de pe acum imi place sa ma visez  undeva la 30 de ani, cu o diploma si un loc stabil de munca si cel mai important o familie... copii! O fetita micuta, de 5 ani, cu parul blond si ochii negrii.
Uite vezi subiectivitatea si visul!

Ca vine vorba de vise... M-am trezit aproape plangand! Am visat!... Am visat ca era iarna, era frig si vantul batea necrutator, eram singura si imi era dor de casa, eram debusolata, il cautam pe cel pe care l-am iubit! Cautam un sprijin, un prieten disponibil,  un om "cu timp", un maidanez bland pe care sa-l mangai si alaturi de care sa plang : suntem amandoi singuri, flamanzi, uzi, infrigurati, intr-o lume in care parca nu e a noastra. Nu stiu daca am ajuns cu adevarat sa ma trezesc, cred ca ma aflam in acea stare de reverie, insa stiu ce gandeam" Din nou?! Trebuia sa fie cald! Nu e vara? Unde e soarele? Unde e toata lumea?"
Apoi am adormit la loc.
... Si am visat ca... (in timpul somnului imaginatia mea zboaraaaa in toate zonele posibile si imposibile astfel incat, coerenta de multe ori nu exista), reiau... Eram la munte, era o seara senina si ma aflam pe prispa cabanei fumand o tigara (cum adica, eu? fumat? n-am facut niciodata asta! , nici macar nu am incercat!, frumusetea clipelor si a tineretii nu se masoara intr-o prima tigara fumata in timp ce prietenii tai rad de tine pentru ca esti un "analfabet"in domeniu) , si acum sosesc elementele de incoerenta: asteptam rezultatele primelor examene date la facultate. Nu aveam emotii. Stiu doar ca imi facea o deosebita placere sa stau in lumina difuza a focului de pe pajiste in timp ce ascultam acordurile unui coleg ce chinuia o chitara. Sosesc rezultatele: eram prima in capul listei, adica cea mai mare nota. Urale, felicitari, miros de lemn, adiere de vant, profa ferictita, colegi entuziasmati pe care nu-i cunosteam. Vezi ti-am spus ... nici o logica!  Imi vine sa rad cand ma gandesc la visul meu stupid! Haide recunoaste chiar si tie ti-a furat macar un zambet!  
Adevarul e ca uneori imi place sa fiu incoerenta! Sa incep cu o idee, sa continuu cu alta. Imi dau seama ce ma framnta de fapt.  De cele mai multe ori cuntem incoerenti in fapte, gesturi, vorbe... de ce n-as fi si eu in scris? Imi permit pentru ca este locul in care ma descarc cel mai bine. Ajung la un consens foarte rapid fara prea multe intrebari adresate celor din jur si ne mai ascultand raspunsuri care nu raspund la ceea ce tu tocmai ai intrebat!
Incoerenta sau lipsa de inspiratie! Nu stiu... nu am mai scris de mult... si pentru o perioada nici nu cred ca o sa o mai fac! .... Sper sa revin cat mai curand posibil!



Friday 6 May 2011

Mi-e dor de mare!

”Mi-e dor de mare...
Îmi place la mare că ești curat tot timpul...marea te spală
Nu-i așa că  o să mă ajuți să evadez?
           Mi-e dor de ea!... Daca aș lua in palme un pumn de nisip si as numara toate graunțele tot nu ar fi de ajuns ca sa iți  demonstrez cat de mult ii duc lipsa!... Și imi amintesc perfect ce am facut in primul moment cand am ajuns in Saturn, acum doi ani, cand am fost ultima oara acolo. După ce am lăsat mașina în parcarea hotelului m-am dus să o vad! Doamneee.... aâat de gălăgioasa, atât de udă, nisip, valuri, scoici... lipsea doar o baie imbracat in mare!
„Nu stiu cum... sa iti spun... dar mi-e dor rauuu de mareee
Ard... si ma sting... daca nu plec acum”

        Sti ce imi lipseste cel mai tare?...Nu , nu lenea care te iniunda in momenul in care stai tolanit la soare! Nu, nu baia in mare si valurile de-a dreptul jucause ce te prind pe picior nepotrivit de fiecare data cand ti se sparg in fata si nici multimea galagioasa care se afla in jurul tau si care dintr-o eroare stranie  iîți fură scoicile cele mai frumoase culese dimineața la răsărit... Îmi lipsesesc serile cu lună plină, singură, ghemuită într-o bluză de-a tatei , undeva pe mijlocul plajei. Aș fi putut sta acolo până s-ar fi crepat de ziua ascultând freamătul mării. Ști... acea parte din an când ajung acolo e un moment la regăsirii de sine ...stai și te gândești. Ești doar tu și cu acel tine pe care l-ai lăsat undeva ascuns în nisip, anul trecut. E momentul în care renunți la cuvintele mari și ți le însusești pe cele mici. Nu te mai gândesti la cei din jur, la prejudecăti, la inhibitii...nu ai avea de ce, pentru ca e clipa TA, în care tot ceea ce faci faci pentru tine! Ești și tu odată în viață individualist! Și cu fiecare val care se sparge la țărm îți iei visele la „rost”. Care din cele la care visai anul trecut s-au îndeplinit? ... Și încet ajungi la concluzia ca ai facut atât de multe lucruri în ultimul an încât nu ai ajuns să te bucuri de ele, le-ai considerat niște momente „ordinare” . Ești putin dezamăgit de tine, momente frumoase ca acesta trebuie celebrat cu fiecare reușită, cu fiecare moment în care bifezi înca un lucru pe „lista cu vise”.
              Ai amorțit, tremuri... e puțin rece oricum! Briza mării nu iartă, nu uită, e mereu la datorie. Puțină apă caldă nu strică.... Și apa mării e fierbinte în comparație cu cât de reci îți sunt picioarele... și hotarăști să te plimbi, să te joci  de-a va-ți ascunselea cu bezna în încercarea  de a nu-ți lovi picioarele de pietrele aflate la întamplare pe mal... Acum te gândești la cei din jur, cât de mult îi iubești. Te gândești că ai vrea să le spui parinților tăi că îi iubești și că nu vei putea niciodată să le mulțumești pentru câte au făcut pentru tine până acum  dintr-o dragoste atât de pură și dezinteresată... dar ești prea orgolios să o faci. Îți aduci aminte de prietena ta ce-a mai bună care ți-a spus să nu vi acasă fără un pumn de nisip și o sticlă cu apă din mare. ... Nu ști ce suvenir i-ai putea lua „lui”... te temi ca nu cumva să nu-i placa. Of, școala... oare anul asta ce se va întâmpla? Se va îndeplini visul de anul trecut?... Ar trebui... ai făcut tot ce ți-a stat în putință: ți-ai depăsit limitele, ai învins timpul și ai acceptat că poți face greseli! Ești om.

         ... Cu cât gândurile tale s-au apropiat mai mult de realitate cu atât tu ai ajuns mai aproape de  mulțime. Gălăgie, muzică de sezon,pahare de bere aruncate pe jos, terase arhipline și într-un colt de plajă vezi o gașcă nebună  dansând în jurul unui foc de tabără.  Cu toate că simți că nu faci parte din cadrul acesta , îți iei sandalele în mână și desculț ieși pe o alee ce duce către centru stațiunii. Și pentru un moment te bucuri că există tehnologie și mașinării: tălpiile parcă ți se adâncesc tot mai tare și mai plăcut atunci când calci pe nicipul proaspăt nivelat de un tractor. Acum ești la  destinație.  Încerci să te integrezi.  Nici nu ajungi bine pe strada că ești întâmpinată de un clovn prietenos ce îți face cu ochiul și te roagă sa-i  cumperi balonul în forma de floricică ”inflorită” din două mișcari rapide și grațioase ale mâinilor. Ți-e milă... ști că toată ziua a îndurat o căldură ucigătoare și mai e și simpatic. Nu ai putut evita culoarea ochilor lui de-un albastru marin superb!  Mai vizitezi câteva bazare și, ca și cum ai fi purtat din nou un dialog interior, ești de acord să te întorci la locul tău abandonat de pe plaja.
Valuri...
Lumina lunii...
Freamăt continuu...
Nisip fin ...
           Ți-e somn și fără să-ți dai seama ațipești. E cea mai dulce clipa din ziua de azi! Nu ști daca ești într-un basm sau lumea în care traiești a fost fermecată când visezi că te aflii în cel mai frumos castel pe care l-ai construit tu vreodată... dar ești trezit pe primele raze de soare !? Când a trecut timpul? ... Nu mai conteaza, deocamdată ești în paradis, și vei avea toată ziua timp să te gândești la tot ceea ce te frământă cu adevarat. Ști că seara ce tocmai a trecut ți-a lăsat multe răspunsuri... trebuie să găsești doar întrebarea potrivită...  Meriți o baie rece de înviorare sub ” clar de soare”. E bine... puțin rece... dar e bine! Nici chiar teama de meduze nu își are sensul în acel moment. Marea e atât de liniștita încât pare a fi un lac imens. O dă de gol doar briza ce adie slab printre zulufii încă uscați.
Marea.... marea... marea...
„Nu-i așa că o să mă ajuți să mai visez... ?” 


Tuesday 12 April 2011

Era o vreme...

             Era vreme... cândva nu de mult când aveam încredere și elan!
             Era o vreme ... cândva... anul trecut în care îmi era frică și mă gândeam cu groaza că or să vină zilele în care o să ma urc în mașină singură ... fară mama... fară tata ... și am sa-i părăsesc pentru a-mi îndeplini un vis.
            Era o vreme în care credeam în mine .... credeam că lumea e un colț de rai, iar norii de pe cer sunt facuți  din vată de zahăr ....
           Era o vreme când , înconjurată de zambete false aveam puterea de a crede în oameni.
...Și munceai fară un scop
...Și fiecare laudă te facea să fi euforic pentru o zi
... Și era vremea când te gândeai la ... el sau ea
....Și vremea trecea
...Și el nu venea
...Și  mai conta?!
              Mai... era o vreme când eram atat de sigură că știu unde mi-e locul încat... urlam de fericire că sunt una din puținele persoane care „au încredere”... dar vorba mamei „nu-ți aduce anul ce-ți aduce ziua”. Și ști că dacă cuprinzi în mâini un pumn de nisip e foarte greu să-l păstrezi pe tot... alunecă, se pierde, zboară, iar pentru tine ca OM ar fi inuman să stai nemișcat toată viața cu pumnul de nisip între maini. Poate câteodată chiar ai nevoie să-l pierzi... să-i dai drumul voluntar din palme, puțin câte puțin pentru a avea ce pune la loc. 
Eu l-am pierdut.
Tot...
Pe tot...
Nu mi-a adus ziua ... ce mi-a adus ora
Nu mi-a adus ora ce mi-a adus secuna!
VID...
           Și locul meu bine păstrat nu mai era acolo. Încrederea aceea multa în mine, în tine , în noi , în nou ... a dispărut. Și ce mai contau toate încurajările, toata încrederea pe care ceilalti au avut-o în tine. Ce mai conta că parintii te sustin necondiționat pentru că te iubesc și ești copilul lor...
         Ai dezamăgit... poate cel mai mult ... pe tine, adica pe mine. Însa mereu am simtit ca i-am dezamăgit pe Ei...
         Și a fost o vreme în care n-ai mai putut fi tu și erai întrebat din 2 in 2 secunde dacă ești bine . Ce s-a intamplat?Cum ? De ce? De ce eu? ...

         Partea cea mai proastă a fost  că ai pierdut lumina aceea ce-ți dadea ... ști tu... o nuanță mai aparte.                                  Pofta de viată, râsul acela cu care îi înviorai pe cei din jurul tău...
         Dar ști, nu poți trăi mereu în negură! Și ce daca? S-a întamplat ? A fost o eroare în sistemul destinului. TU... doar Tu trebuie să îți demnonstrezi TIE, LOR... ca poți, da poți îndrepta greșeala. Și încet ai să redevi acea persoană agreabilă pe care ei au cunoscut-o. Ți-au zis le e dor de tine! Poate ție ți-e dor mult mai tare decât lor!
            Nu poți fi mereu „victima” a unor întamplari nedorite și,  statistic vorbind , nu ai posibilitatea să iei doar decizii greșite. Eroare, eșec... toate astea sunt un „a fost odată” care te întaresc, te călesc și din care ieși victorios cu prieteni noi, locuri în care nici nu visai că o sa te afli vreodata și care ,surpriză, ți-au plăcut. Ideea e să nu te închizi în tine, să lași lucrurile să decurgă în firescul lor și să nu forțezi nota. Vei deveni un „călit” și vei ști cum să faci în așa fel încât urmatoarea eroare să nu îți mai deregleze tot sistemul de valori!
        ... Ai să înveti să spui din nou „am încredere” precum o fac și eu acum. Și... nu-mi pare rău... Nimic din ce am trăit, nu regret nici o lacrimă vărsată, nici o prietenie legată, nici o decizie luată în grabă.... NIMIC!
Ști ... adevărul e că nu pot scrie doar... “optimist”… cu o rază de speranță în suflet. Uneori  destinul se joaca cu noi, ne aleargă, ne amețește, ca într-un final să te invite pe tine la un grațios “vals”, sau pe el… pe ea… pe toți! Nu ne uită, nu ne iartă. Trebuie să-i urmăm pașii. Iar eroarea, eșecul, sau cum vrei tu să numești această experiență …consider-o o șansă, o salvare, cheia pentru portița cea mica din fundul gradinii unde doar tu puteai încapea însa nu aveai puterea de a o deschide.
             Vălul cade.
             Nu, nu e totul cum îți imaginai să fie… ști tu… trandafirii au spini, iar florile se usuca prea repede… nici macar n-au apucat să-și reveleze în fața ta adevarata lor identitate. Narcisele atât de grațioase înfloresc doar primăvara, iar lalelele , seara se închid, se apară de lumina lunii….iar,  florile de paie, dacă nu ești atent… înteapa și  dacă le observi mai bine par decupate de undeva din goblenurile bunicii de la tara. Chiar și florii soarelui îi fug ochii după fiecare rază ce sclipește puțin mai tare decât cea anterioară.  Crinii te îmbată puternic cu parfumul lor și riști să intri într-un somn profund din care doar  roua de dimineață te mai poate trezi.
         Roua… mai contează altceva atât timp cât exista roua proaspată așternută pe iarba cosita de bunicul?...
         Roua în sens metaforic, sau încredere pentru cei care nu au înteles matafora! E rețeta perfectă pentru a îmbratisa cu success un eșec!