Friday 10 February 2012

... fara titlu!



            Da ... sunt eu! Eu sunt cea care citeşte mai întâi ultimul capitol al cărţii şi apoi citeşte cartea, şi care mai întai se uită la ultimele 3 minute din film şi apoi urmăreşte filmul, şi care atunci când ascultă prima dată o piesă  o ascultă de la jumatate .... pentru a vedea dacă ... merită! Pot spune că niciodată nu mi-au placut începuturile, nu am avut rabdarea necesară pentru a vedea cuprinusul şi de a ajunge treptat la final. Mi-e frică de începuturi!... Unele...sunt mult prea frumoase pentru a fi adevarate, şi mi-e teama ca pe parcurs continutul sau finalul să nu fie pe măsura aşteptărilor mele! Altele... sunt plictisitoare, sau nu oferă atât de mult pentru celelalte două părţi care o compun! Şi de obicei... prefer să le evit, sau să le deduc!
          Însa începutul acesta... e diferit! Mi-e greu să-l scriu pentru că e al meu, e al nostru şi poate de data asta nu vreau să-l împart cu nimeni. E scris puţin din el, dar de ce suna atât de bine până acum? De ce îl iau ca atare şi încă nu m-am speriat? Ce şi când s-a schimbat ceva în mine? Când am prins îincredere? Cine e de vina pentru asta?.
          Răspusul e unul singur...  însa până a junge aici... a fost nevoie de începutul începutului, care datează pe undeva în octombrie, şi tind să cred că am intrat pe făgaşul cuprinsului! Noutatea m-a luat prin surprindere şi am fost prea ocupată să observ că trăiesc un incipit, iar acum, când realizez unde mă aflu, pot spune despre acest trecut apropiat că e incredibil de frumos! E placut să te descoperi ca om/ fiinta în felurite ispostaze  aflate într-o discrepanţă uriaşă de la ora la ora, de la minut la minut, de la secundă la secundă! Am învăţat să mă regăsesc într-un oras „pierdut”, sau cel puţin aşa îl credeam eu, am plâns pentru toate nimicurile atât de mult încât cred ca „fântâna de lacrimi pentru nimicuri”... a secat, însă am recompensat  cu râsul din belşug şi cu prieteniile legate aici, care mă fac să cred că nimic nu e in van!  Am descoperit persoana „fiară/brută” din mine care nu credeam că are o rezistenţă  atât de mare... fizică, psihică... Nopţi nedormite, zile întregi fără a putea mânca ceva, cafea şi cola din belşug... şi un spirit de autoironie incredibil şi multa frica!
          Frica de „nou”, de „prima data”, de ce „va fi”, de ce „o sa se întample dacă...”  Şti... şi un bebeluş, dacă nu îl susţi la momentul potrivit, nu poate face primii paşi, pentru ca ii e ...frică, fizic muschii lui abea acum încep a se dezvolta, iar echilibrul e luminiţa de la capătul tunelului! E nevoie ca cineva care să te sustina necondiţionat, să se uite în ochii tăi şi să îţi spună, fără  cuvânt că eşti pe drumul cel bun! Şi ce poate fi mai frumos pentru cel care îl îndrumă pe cel mic decât ... zâmbetul primilor pasi!
Incipir...
Cuprins...
Încredre...
Optimism...
 .... Incheiere... si atat! :)